Cosmic Influences

Introducere

 Astrologia este întâi de toate pusă în contrast, în limitele percepţiei comune, tuturor ştiinţelor pozitive. Cum totuşi toate aceste ştiinţe pozitive sunt, într-un fel sau altul hrănite de către fizică – poţi auzi mai mereu de “bazele fizice ale ingineriei”, “bazele fizice ale astronomiei” etc. – ne simţim obligaţi de a compara astrologia cu fizica, direct şi în mod special, pentru a oferi o “bază fizică astrologiei”. Scopul însuşi al unei asemenea încercări poate părea straniu, ca să nu spunem mai mult, aşa încât să introducem subiectul prin analiza unor contradicţii şi tendinţe comune astrologiei şi fizicii (sau ştiinţelor pozitive, în accepţiune mai largă).

Informaţia despre astrologie este abundentă în internet, şi oricine vrea să-şi facă o idee asupra situaţiei poate pur şi simplu folosi orice instrument de căutare. De fapt aşa am şi extras noi aici conceptele de bază ale astrologiei. Este, într-adevăr, potrivit – din raţiuni ce vor fi clare imediat – să pornim cu elementul fundamental, dacă ne putem exprima aşa, al astrologiei – astrograma. Acest element nu poate fi definit mai bine decât citând pur şi simplu un astrolog. Printre mulţii astrologi din internet care au avut şi curtoazia de a ne oferi câteva explicaţii asupra meseriei lor, alegem unul care s-a aventurat să construiască un program folosibil la purtător. Acest fapt numai este indicaţie a unei serioase tangenţe cu ştiinţele pozitive. Iată deci definiţia unei astrograme:

… În termeni simpli, astrograma locală este o hartă a orizontului de 360 grade ce înconjoară un eveniment precum naşterea, cu poziţiile diverselor planete marcate pe ea. Harta reprezintă cercul complet, sau planul orizontului, şi nu numai cele două puncte în care acesta intersectează ecliptica (şi cunoscute astrologilor ca ascendent şi descendent). Roata acestei hărţi descrie atunci orizontul unui loc, aproximativ în maniera în care, rotindu-ne într-un loc, putem să privim către est, sud, vest şi nord.

În acest sistem de coordonate planul fundamental la care totul se referă, este atunci orizontul observatorului, iar poziţiile diferitelor planete aşa cum apar la locul respectiv sunt proiectate pe orizont folosind coordonatele de azimut şi înălţime. Azimutul este echivalentul longitudinii zodiacale a sistemului, şi pentru scopul nostru este măsurat începând de la est către nord într-un sens invers acelor de ceasornic – în aceeaşi manieră în care măsurăm semnele tradiţionale şi casele. Înălţimea, analogă latitudinii ecliptice, este măsurată deasupra şi dedesuptul orizontului către poli, în grade de la 0 la 90 (Michael Erlewine, Local Space Astrology – Relocation; thenewage.com)

Ca ştiinţă, astrologia oferă călăuzire în viaţa terestră viitoare, necunoscută fizic, a unui individ, bazându-se pe cunoaşterea unei pretinse interacţii ce transcende simţurile umane obişnuite, şi deci este inaccesibilă descrierii ştiinţifice. Mai precis, părerea comună, ridicată de astrologie la rangul de lege, este că viaţa unui individ este totdeauna sub influenţa imprejurărilor cosmice ale momentului naşterii sale. Pentru a face predicţii un astrolog trebuie să aibă la dispoziţia sa situaţia cosmică la momentul naşterii individului respectiv – o astrogramă natală, ca cea descrisă în citatul nostru. O hartă ca aceasta poate fi complicată în diverse moduri însă, ştiinţific vorbind, în practica astrologică de astăzi nu se merge dincolo de geometria euclidiană simplă. Adevăratul argument astrologic pretinde totuşi că merge mult dincolo de geometrie, şi de fapt dincolo de orice fel de geometrie.

Bazele Ştiinţifice ale Argumentului Astrologic

Vorbind din punctul de vedere al fizicii – sau mai degrabă al astronomiei – avem, în extrasul de mai sus, definiţia detaliată a unui sistem de referinţă şi a sistemul de coordonate aferent. Merită poate să facem conceptul puţin mai precis, pentru a fi capabili să diferenţiem între reper sau sistem de referinţă şi sistem de coordonate. Într-adevăr, definiţia citată mai sus pare că se aliniază multor definiţii ce perpetuează confuzia dintre un sistem de referinţă şi un sistem de coordonate, în fizică şi în ştiinţa pozitivă în general. Iar astăzi n-avem nici un motiv să credem că astrologia ar putea repara situaţia producând vreo altă definiţie mai adecvată, care totuşi îi este organic necesară.

Un sistem de referinţă este un set de entităţi fizice – corpuri materiale sau părţi ale lor – ce ne permit să pronunţăm judecăţi reproductibile asupra oricărei părţi de spaţiu sau a conţinutului acelei părţi. Aceste judecăţi reproductibile se referă la poziţii, evenimente, forme şi altele ca acestea, produse ale percepţiei noastre. Pe de altă parte, un sistem de coordonate este un triplet de numere variabile ce ne permit să specificăm poziţiile punctelor în spaţiu într-un mod convenabil. În exemplul citat mai sus recunoaştem un sistem de coordonate sferice, care se referă la o poziţie de pe Pământ şi la orizontul local ca sistem de referinţă (facem deocamdată abstracţie de natura proiecţiei pe orizont, pentru că, momentan, ea nu este importantă). În consecinţă definiţia citată amestecă inadvertent în sine o definiţie a reperului cu o definiţie a unui sistem de coordonate ataşat. Să notăm încă odată, pentru referire ulterioară, faptul că geometria spaţiului este considerată euclidiană, şi că, în consideraţiile astrologice distanţele nu apar a juca un rol important, dacă totuşi joacă vreun rol. Astrologia lucrează pe baza proiecţiei cerului ambiant unui eveniment pe planul tangent Pământului la locul evenimentului.

Astfel astrologia are din start alura unei ştiinţe. Ca atare ea ar trebui sa fie ştiinţa reperului însuşi, din cauză că individul din originea reperului, şi care deci determină unul dintre aspectele esenţiale ale acestuia – originea – este considerat sub influenţa momentului pentru întreaga sa viaţă pământească. Menţinând încă spiritul ştiinţific, prin astrologie am fi aşadar îndreptăţiţi să spunem că evoluţia reperului influenţează însăşi evoluţia individului din originea sa. Deci faptul important, care în cazul sistemului de referinţă îl face adecvat uzului astrologic, nu este atât forma geometrică pe cât este conţinutul său fizic, din cauza că, din punct de vedere fizic, numai acest conţinut poate avea vreo influenţă, indiferent de natura acesteia. Cu alte cuvinte, dintre toate atributele sistemului de referinţă putem pretinde că numai conţinutul său fizic are influenţă asupra întregii vieţi a individului. Este deci adecvat la acest moment să facem puţin mai precisă noţiunea de conţinut fizic al unui reper: ansamblul corpurilor materiale şi câmpurilor din spaţiu accesibile descrierii prin acel reper.

Punctul în care Astrologia se Desparte de Ştiinţă

Astrologia diferă de ştiinţa contemporană prin ocultism. Acesta este şi cel mai criticat aspect al ei, din punctul de vedere al ştiinţelor pozitive, desigur. Ocultismul intră în scenă cu aserţiunea că materia, conţinutul fizic al sistemului de referinţă influenţează viaţa unui individ. Din punct de vedere ştiinţific această influenţă ar trebui să fie un fel de interacţie dincolo de accesibilitatea simţurilor umane, şi de fapt dincolo de orice fel de accesibilitate ştiinţifica. Aici este punctul în care ştiinţa şi astrologia se separă una de alta: nu există nici o modalitate de inferenţă logică, în spiritul corelaţiei cauză-efect, asupra adevărului acelei influenţe. Aici astrologia se apără printr-o atitudine negativă, exprimată cel mai bine de ideea că ea nu este ştiinţă (pozitivă), şi ca atare nu trebuie judecată după canoanele obişnuite. În cuvintele unei apărătoare pasionate a astrologiei: “A analiza astrologia cu instrumente ştiinţifice este tot atât de nechibzuit pe cât este a încerca să măsori conştiinţa cu lingura.” (Valerie Vaughan: Debunking the Debunkers, Lessons to be learned, în pagina www.onereed.com). De acord cu concluzia, dar să ni se permită să nu fim de acord cu traducerea ei în sensul în care autoarea pare s-o ia: astrologia cu ale ei, ştiinţa cu ale ei. Într-adevăr, conştiinţa nu se măsoară cu lingura, ci cu fapta umană. Cel puţin în ce priveşte practica astrologică, putem spune că tot fapta o caracterizează, acea faptă independentă de conştiinţă, însă pe deplin accesibilă simţurilor umane. Dacă un astrolog prezice o faptă, şi nu s-a îndeplinit în condiţiile arătate, atunci este clar pentru oricine – deci clar în mod ştiinţific – că ceva nu e’n regulă cu astrologia. Astrologii practicieni ştiu foarte bine să ocolească această primejdie, prin formularea vagă, şi în termeni generali, a predicţiilor, formulare ce se pretează oricărei interpretări practice de circumstanţă. Dar există şi un alt revers al refuzului unui dialog raţional, în afara de motorul bănesc ce s-ar putea să ajungă odată şi odată la conştiinţa publicului, scoţând astfel din circulaţie meseria de astrolog. Dacă nu analizăm astrologia – un produs clar al spiritului uman – prin mijloace ştiinţifice, am putea să nu ne dăm seama ce-i lipseşte ştiinţei, şi aceasta este încă şi mai periculos. Desigur, dacă din ignoranţă comună sau aroganţă academică, ceea ce de fapt revine la acelaşi lucru, ne închipuim că ştiinţa este tot atât de infailibilă ca şi Biblia, atunci n-are sens să ne mai punem problema perfectării ei. Din partea astrologiei, refuzul acceptării criticii poate să însemne şi faptul că ea acceptă tacit neajunsul pe care ştiinţa i-l incumbă. În fine, astrologia poartă din start pecete ştiinţifică pe fruntea ei – sistemul de referinţă – şi deci trebuie să continue să fie ştiinţă!

Motivul pentru o Abordare Specifică: Sistemul de Referinţă

Aşadar, contrar părerii comune, să facem un efort să înţelegem ambele părţi în ceea ce au ele esenţial. Că nimic din ceea ce-i făcut nu-i fără păcat în lume! Cum zicea poetul: că vinovat e tot făcutul, iar sfânt doar nunta, începutul. Exemplu grăitor: reperul fizic, aşa cum l-am definit mai sus, trebuie sa fie instrument fundamental şi pentru astrologie dar şi pentru fizică, însă nici una dintre ele nu-l foloseşte ca atare! Ambele au ‘instrucţiuni de folosire’ pentru acest instrument, ceea ce ar trebui să însemne un studiu individual dedicat lui, din punctul de vedere al folosirii sale specifice. În realitate nici una dintre astrologie şi fizică nu procedează conform acestei reguli.

Pentru fizică, sistemul de referinţă este abstractizat la calităţi (origine şi orientare) în acord mai ales cu cerinţele geometriei pure. Astfel este înţeles în mod implicit ca tot ce se raportează în tratamentul unei anumite probleme fizice să fie discutat în termenii conceptelor geometrice legate de o astfel de definiţie a sistemului de referinţă. Tot ce fizica ia în considerare în privinţa evoluţiei reperului însuşi sunt transformările sale geometrice, adică rotaţii ale direcţiilor axelor şi translaţii ale originii. Ca atare, conţinutul spaţiului din acel reper este exprimat prin mărimi fizice ce poartă pecetea unei comportări specifice la astfel de transformări: scalari, vectori, tensori de diverse ordine, spinori. Pe scurt, conceptul geometric transferă aici caracterul fizic în noţiuni abstracte, de aşa manieră că însăşi sistemul de referinţă – care trebuie să fie fizic prin natura şi menirea sa – este gol de conţinut fizic, este deci o entitate geometrică abstractă.

La fel se întâmplă şi cu astrologia: ea adoptă de asemeni o poziţie similară în privinţa reperului, cum s-a văzut din definiţia de mai sus a astrogramei. Aici, totuşi, se simte, din punct de vedere ştiinţific, necesitatea ca astrologia, spre deosebire de fizică, să se concentreze în a-şi reevalua definiţia sistemului de referinţă în conformitate cu propriile necesităţi. Într-adevăr, în astrologie reperul fizic nu este universal determinat ca în fizică unde, chiar dacă îl considerăm cu conţinutul sau material, încă rămâne indiferent unde se întâmplă să fie originea, descrierea va trebui să fie la fel. În astrologie, sistemul de referinţă este unic determinat prin chiar originea sa: nu există o altă origine în acest loc şi la acest moment de timp! Combinată cu ideea, de sorginte pur astrologică, cum că întregul reper fizic participă în determinarea stării individului din origine, de-a lungul întregii evoluţii vizibile a acestuia, această observaţie duce la concluzii importante. Pentru moment este suficient să notăm că dacă o interacţie fizică explică pretenţia astrologică, atunci aceasta trebuie descrisă în termenii unor ‘schimburi’ între origine şi conţinutul fizic al reperului.

Ne-am putea închipui că fizica trebuie să fie cea care să furnizeze întregul concept de reper chiar şi pentru necesităţi astrologice, dar observaţia anterioară asupra indiferenţei legilor fizicii la poziţia originii ne îndeamnă la circumspecţie. În plus, nu putem fi chiar siguri acum dacă fizica procedează corect pentru scopurile ei însăşi. Oricum, nu putem ridica o asemenea pretenţie atât timp cât în fizica originea reperului este luată ca un punct abstract – o poziţie – iar întregul reper este numai o tripletă de vectori unitari, ce conferă spaţiului orientare pur şi simplu. Dacă acordăm atâta importanţă originii reperului, este deci pentru că în astrologie ea este totul – este al său raison d’être ca să zicem aşa – şi astfel trebuie ea însăşi descrisă ca o entitate şi nu luată ca o noţiune abstractă. Dar la fel trebuie să fie şi pentru fizica, în semnificativă măsură: singura deosebire este că în astrologie avem condiţia de unicitate, în timp ce în fizică avem condiţia de universalitate în descriere, însemnând că descrierea trebuie să fie aceeaşi din punctul de vedere al oricărei origini. Dar indiferent de destinaţia sa, pentru a putea fi folosit practic reperul fizic trebuie să aibă toate proprietăţile materiei spaţiului pe care-l descrie mai puţin una: mişcarea.

Evoluţia Sistemului de Referinţă

Totul în fizică se învârte în jurul conceptului de mişcare. Filozofic vorbind – într-un spirit vag hegelian – putem caracteriza reperul ca vid al mişcării, el fiind caracterizat de absenţa sa, în mod ideal, totală. La o analiza mai profundă însă, definiţia reperului fizic implică numai absenţa tipului de mişcare specific ce face obiectul studiului cu ajutorul reperului, exact aşa cum vidul înseamnă vid specific în alte privinţe: absenţă a sarcinii atunci când se studiază mişcarea sarcinilor, absenţă a masei când se studiază mişcarea maselor, etc. La o şi mai apropiată considerare, reperul are totuşi o evoluţie proprie, neobservabilă din punctul de vedere al mişcării pe care este chemat s-o descrie. Este regretabil că acea evoluţie a ajuns a fi descrisă prin mijloacele fizicii, adică reducând-o la o mişcare, pentru că acest fapt ascunde adevărata sa natură, şi duce la multă confuzie. Un exemplu va fi edificator.

Să luăm arhetipul reperului fizic – Pământul – şi să încercăm să ne imaginăm ce-ar fi fost fizica dacă tectonica plăcilor crustei terestre ar fi fost dată de mişcări observabile la scara timpilor zilnici. Ideea în sine este absurdă, deoarece nici măcar nu putem spune că ştiinţa, dacă s-ar fi conturat cumva în acele condiţii, ar fi arătat aşa cum o cunoaştem astăzi. Poate că n-am fi vorbit astăzi de sistem de referinţă, necum de astrologie. Avem însă evidenţă ca plăcile tectonice au migrat, chiar dacă evidenţa este criticabilă astăzi din anumite puncte de vedere (vezi D. Pratt, Plate Tectonics: A Paradigm Under Threat, Journal of Scientific Exploration, Vol. 14, pp. 307 – 352, 2000). Lucru sigur este totuşi că evidenţa ne permite să conchidem existenţa unei mişcări a plăcilor tectonice, care are loc la o altă scară de timp decât cea obişnuită a mişcărilor fizice palpabile. Aceasta, şi numai aceasta, a permis dezvoltarea speciei umane. Aici situaţia pare să fie asemănătoare cu cea privind o altă parte a conţinutului fizic al reperului, cerul: poziţiile de altă dată ale stelelor nu erau aceleaşi cu poziţiile lor de astăzi. Aici ştiinţa a introdus ceva foarte specific: nu numai că stelele s-ar fi putut mişca la scări de timp foarte lente, dar spatiul însuşi s-ar fi putut deforma – cel puţin începând de la o anumită scară – cărând astfel cu el conţinutul său material. Deformarea spaţiului n-a fost niciodată descrisă în mod adecvat, iar motivul pentru aceasta este acela că ea a fost totdeauna redusă la mişcare, adică i s-a oferit din start atributul pe care s-a presupus că-l descrie. Natura sa diferită a fost sesizată numai pe la începutul secolului trecut, odată cu apariţia relativităţii generale.

Acest caz prototip prezintă evidenţă convingătoare asupra a ceea ce fizica pierde atunci când consideră reperul un triplet de vectori în maniera geometriei: este deformaţia, un proces fizic ce nu poate fi redus totdeauna la o mişcare. Se poate spune că acest proces fizic ‘imprimă ritmul’ tuturor proceselor fizice ce pot fi descrise cu ajutorul sistemului de referinţă considerat. De ce atunci n-am considera, de exemplu, că însăşi evoluţia Omului ca specie, şi chiar ca individ, este în relaţie directă cu deformaţia Pământului!? Indiferent de atitudinea pe care alegem s-o adoptăm aici, ceea ce înţelegem prin descrierea reperului ‘în sine’ este această deformaţie ce trecut neobservată mult timp pentru ştiinţa pozitivă. Şi după toate aparenţele, nu putem spune că astrologia se comportă mai bine atunci când vine vorba despre această parte a descrierii reperului. Căci ea consideră acelaşi reper geometric fixat, dat de geometria euclidiană.

O Contribuţie Majoră a Astrologiei

În această privinţă, totuşi, astrologia este o ştiinţă, întrucât ea întreţine impresia că, dacă reperul se mişcă, atunci el se mişcă cumva cărând cu sine toată informaţia începutului. Am putea chiar spune că existenţa acestui început, şi a relaţiei sale cu originea reperului este, prin sine, o realizare excepţională. Refuzându-şi totuşi statutul de ştiinţă, astrologia este incapabilă să-şi cuantifice în mod adecvat acea informaţie, pentru a lucra cu ea în manieră logică, reproductibil, după regulile matematicii. Ca să fim sinceri, fizica nu-şi cuantifică conţinutul de informaţie al reperului de asemeni, însă nu din cauză că nu-i capabilă s-o facă, ci din cauză că întreţine în mod voalat opinia că acest fapt nu este necesar în descrierea fenomenelor naturale. Ideea de sorginte astrologică, ce trebuie totdeauna luată în considerare, este aceea că un sistem de referinţă fizic este definit ca instrument de lucru îndată ce-l cunoaştem exhaustiv, nu numai în trăsăturile esenţiale. Trebuie să cunoaştem toate lucrurile necesare pentru descrie în mod adecvat obiectele fizice în extensia lor, în relaţia şi mişcarea lor reciprocă, până acolo încât să fim capabili să le folosim practic. Pe de o parte asta-i ceea ce-i lipseşte astrologiei, atât pentru sine cât şi prin comparaţie cu stiinţele pozitive. Pe de altă parte asta-i ceea ce lipseşte şi fizicii când este privită din perspectiva propriei evoluţii şi a realizărilor ei. În ce priveşte ceea ce-i lipseşte astrologiei pentru sine, se poate spune că din cauza aceasta ea n-a putut avansa de loc peste ce-a fost secole în urmă. Căci îngrămădind pur şi simplu, una peste alta, fără discernamânt, informaţii de ştiinţă popularizată asupra faptelor astronomice şi astrofizice nu se cheamă evoluţie proprie.

În ce priveşte comparaţia astrologiei cu ştiinţele pozitive, este clar că acestea pot defini o parte de rezultate – chiar dacă nesemnificativă ca dimensiune – de uz practic, adică reglementate de bani pentru beneficiul societăţii în general, după regulile cererii şi ofertei. Acest fapt le-a conferit un anume statut social. Astrologia pur şi simplu nu poate face aceasta, ceea ce constituie principalul motiv pentru eliminarea ei de printre ştiinţe. Unul dintre capetele de acuzare ale astrologiei este acela că singurul grup social ce beneficiază practic de pe urma ei sunt astrologii de profesie. Beneficiul este obiectiv incontrolabil (chiar dacă onestitatea astrologilor este absolută!) iar asta are implicaţii importante, printre care departe într-un viitor incert se întrevede primejduirea temeiului societăţii însăşi, aşa cum este ea înţeleasă şi construită astăzi. Nu-i chiar arbitrar faptul că astrologia a fost surghiunită din academie la momentul când ea a fost surghiunită, în secolul al optsprezecelea, şi nu mai devreme: aceea a fost perioada când valorile umane începeau să se cearnă prin bani! Cât despre fizică, descrierea interconexiunilor corpurilor materiale până acolo încât acestea să poată fi folosite practic, adică cu acea obiectivitate detaşată care a impus reducerea oricărui concept la mişcare, nu pare să-i fie suficientă. De fapt această descriere ne dă o senzaţie de insatisfacţie atunci când îndrăznim să mergem la consideraţii mai adânci. De exemplu ceea ce este în mod curent emfatic catalogată ca ‘lege a naturii’ poate să se dovedească ceva extrem de subiectiv la o analiză critică. Totuşi fizica – şi de fapt toate ştiinţele pozitive – şi-a câştigat statutul său social vorbind exclusiv despre “legile Naturii Mamă”. Cum se pot atunci cele două – fizica şi astrologia – complementa una pe alta?

Lecţia Oferită de Astrologie

Într-un fel, astrologia a trăit în, şi prin, ceea ce este numai un deziderat pentru fizică. Într-adevăr, ea operează nu numai în ipoteza că întregul conţinut fizic al sistemului de referinţă acţionează asupra omului – originea fizică a acelui sistem – dar omul însuşi poate acţiona asupra acelui conţinutului fizic pentru a ajusta direcţia soartei sale.

Cu titlul de digresiune, care să ajute în înţelegerea naturii profunde a problemei, să notăm că dacă un anumit individ nu poate el însuşi să acţioneze asupra propriei soarte, astrologul practician îşi oferă bunele oficii, contra bani, desigur, în spiritul social al cererii şi ofertei. Căci omul este un animal social special: el depinde de societate nu numai în mod natural, dar mai ales artificial! În această privinţă astrologii sunt etichetaţi la ocazii (uneori în termeni foarte duri) ca necinstiţi de către partizanii ştiinţei. Se cuvine totuşi să fim niţel mai toleranţi: aici (şi nu numai!…) putem spune că omul n-a atins acel statut de a trăi şi judeca el însuşi – ca individ – ceea ce constituie chiar raţiunea de a fi a societăţii. Astrologii, ca şi doctorii sau avocaţii, de pildă, nu-s de blamat mai mult: fiecare se repede la câştig uşor şi imediat, iar dacă acesta vine ca plată a serviciilor, este cu totul legal. Şi apoi, dacă nu există posibilitate ştiinţifică de a dovedi că cineva este escroc sau, chiar dacă acel cineva este dovedit ca atare, se găseşte imediat un avocat care să intre în actiune şi să îndrepte lucrurile, contra plată desigur, cu atât mai bine! Banul este cel care, ca totdeauna de când a fost inventat, crează şi întreţine valori false.

Revenind la problema noastră: care-i situaţia fizicii în această conjunctură? Nimic n-o ilustrează mai bine ca un citat din Einstein, ce dă raţiunea de a fi a ceea ce se consideră una dintre cele mai de frunte creaţii ale minţii umane – teoria relativităţii generale: “… este contrar modului ştiinţific de gândire să se conceapă un lucru (continuul spaţio-temporal) care acţionează el însuşi, dar asupra căruia nu se poate acţiona.” (Einstein, Teoria Relativităţii, Editura Tehnică, Bucureşti, 1957). Acest citat impune o explicaţie lămuritoare. Pe la începutul secolului trecut, fizica ajunsese la stadiul în care putea declara că, într-adevăr, spaţiul acţionează asupra corpurilor materiale, determinându-le mişcarea observată. S-ar putea spune că această determinare – şi determinaţie! – a mişcării a fost, şi încă este, apogeul ştiinţei, mai ales prin aceea că arată că ştiinţa plasează omul ca element esenţial în universul pe care el locuieşte. Ea n-a fost nicicum depaşită de atunci, deşi nu este niciodată descrisă în mod adecvat în noile circumstanţe ştiinţifice. Dar curând a apărut şi reversul extazului, provocat de ştiinţă însăşi: spiritul uman s-a simţit stingherit de o relaţie unilaterală, incompatibilă cu materialitatea. Trebuie să existe o cale în ştiinţă de a rupe unilateralitatea, de a descrie acţiunea unui corp asupra spaţiului! Aşa şi-a făcut relativitatea generală intrarea în ştiinţă şi conştiinţă.

Ce vrem să spunem aici este că acţiunea duală spaţiu-materie îşi are sorgintea în chiar spiritul astrologiei, şi putea fi împrumutată la liber, fără tot chinul evoluţiei ştiinţifice, dacă astrologia n-ar fi fost exilată din tărâmul ştiinţelor. Mai mult, avem un fapt important, ce rămâne încă în afara cuceririlor fizicii, şi acest fapt nu este nicăieri explicit în afară de astrologie: ea este singura care subliniază importanţa fizică a originii reperului fizic. Înţeles cum se cuvine, acesta este un serviciu extraordinar adus ştiinţei, motiv pentru care aceasta ar trebui să-şi iasă din turnul său de fildeş pentru a întâlni astrologia la jumătate cale. Într-adevăr, astrologia operează conform ideii că dacă originea reperului se mişcă, ea se mişcă împreună cu informaţia iniţială a reperului. Acea origine nu poartă deci numai reperul, ci acţionează asupra conţinutului său material, suferind în acelaşi timp acţiunea sa. Într-un sens mai larg, originea transcende între mişcarea ce trebuie descrisă cu un sistem de referinţă şi deformaţia acelui sistem de referinţă însuşi. Se poate spune că astăzi astrologia şi fizica au în comun numai forma geometrică a sistemului de referinţă, şi că de aici drumurile lor se despart: astrologia se concentrează asupra a ceea ce se întâmplă când conţinutul fizic al spaţiului acţionează asupra originii acestui sistem de referinţă, în timp ce fizica se concentrează asupra comportării posibile a acestui conţinut fizic, indiferent de originea sistemului de referinţă, care poate fi pur şi simplu un punct abstract. Nici una dintre ele nu pare totuşi să se sinchisească de ce se întâmplă dacă sistemul de referinţă însusi se schimbă, independent de mişcare. De fapt această schimbare îşi şi pierde semnificaţia, odată ce sistemul de referinţă este pur şi simplu o abstracţie. Pentru că, s-o spunem încă odată, în astrologie, la fel ca şi în fizică, ideea de reper rar implică ceva material!

Şi apoi aceasta a fost totdeauna calea ştiinţelor pozitive: să neglijeze prin abstracţie, acceptând prin ipoteză ceea ce pare a fi esenţial, pentru a putea construi o tehnologie cu orice preţ. Numai că ipotezele se acumulează pe zi ce trece, ele cerând alte ipoteze, mâncând astfel ştiinţa precum rugina fierul! În numele lor construim ştiinţă, declarând non-ştiinţă tot ce nu-i conform acelor ipoteze, şi invocând scuza incompletitudinii naturale atunci când declaraţiile se dovedesc manifest defectuoase. Acest curs ‘pozitiv’ al ştiinţei îi dă omului de rând, ajuns la înţelegerea literei, un simţ al democraţiei pure, un simţ al faptului că ştiinţa este de fapt tehnologie, ce trebuie dezvoltată colectiv, şi asta este o greşeală periculoasă. Astrologia ar fi putut ajuta aici, dar a avut neşansa (sau poate şansa, cine ştie!) de a nu-şi găsi modalitatea de expresie matematică a unor concepte importante, ca originea reperului, de care tot vorbim aici, şi deformaţia reperului, ca să nu mai vorbim de interacţia lor posibilă. Deşi, am putea spune, admiterea însăşi faptului că omul este o asemenea origine constituie prin sine un salt uriaş pentru Om! În statutul curent al astrologiei, când ea aspiră la performanţe tehnologice ca orice ştiinţă pozitivă, negând totuşi că ar avea ceva de-a face cu ştiinţa în general, nu putem vedea nimic adecvat îndeplinirii unui atare program. Nu există nici chiar o fărâmă de indicaţie asupra lui, fie din partea fizicii, fie din partea astrologiei, ca să nu mai vorbim de oricare ştiinţă acceptată ca atare.

Un Punct de Vedere

Vedem astrologia izvorând din reacţia primară a omului la lumina conştiinţei universalităţii sale: aceea de a-şi găsi poziţia în raport cu universul ca întreg. Pentru aceasta Omul n-are decât simţurile sale, care n-au încetat să-l ghideze zilnic, chiar şi astăzi. Aceeaşi reacţie o avem astăzi la grandoarea cosmosului ca cea pe care probabil am avut-o milenii în urmă ca troglotiţi, şi care a sublimat în cuvintele poetice ale marelui Kant:

Două lucruri îmi umplu sufletul cu uimire şi veneraţie, totdeauna noi şi mereu crescânde, pe măsura ce continui să le contemplez – cerul cu stele deasupra mea şi legea morală din mine.

A fost o călătorie lungă a Omului până la a realiza că în cerul luminat de stele este de fapt înscrisă o lege morală, şi că acea lege merge adânc în spiritul nostru. Pe cât se arată, va fi probabil o călătorie încă şi mai lungă până ce el va ajunge să trăiască după acea lege morală. Astrologia pare adecvată ca ştiinţă a acelei legi!

A ajuns un loc comun printre oamenii de ştiinţă să nu ia în consideraţie – chiar să respingă – fapte care par în afara ariei acoperite de convenţiile aprobate de stabilimentul ştiinţific. Acest fapt poate sau nu să fie o greşeală, dar natura umană îl exploatează într-un mod care are tendinţa de a elimina raţiunea din jocul vieţii, prin crearea de monştri din el. Există, mai întâi, tendinţa de a zeifica indivizi ce captează atenţia publicului, până acolo încât tot ce zic ei devine literă de lege, fără a se mai cerceta critic dacă are temei ştiinţific sau nu. În al doilea rând se crează fapte conform acelor convenţii. Dintre aceste două aspecte, cel de-al doilea este cel mai periculos, întrucât crearea de fapte atinge esenţa divină şi deci esenţa umană, implicit: numai Dumnezeu crează fapte! Omul nu este înca în măsură să recunoască crearea de fapte ca un păcat capital, iar ştiinţa (oficializată) perpetuează această ignoranţă. Exemplul clasic este cel al lui Newton, care a marcat una dintre cele mai subtile capcane ale cuvântului. Când Newton declară “Hypotheses non fingo” ceea ce el înţelege prin ipoteze, conform Principiilor, se referă mai ales la fapte, pentru că numai crearea de fapte este un păcat, iar Newton pe fapte şi-a întemeiat sistemul, nu pe ipoteze. Forţa a devenit la el o ipoteză numai ca fapt de viaţă! Newton arată întâi că forţa, aşa cum o cunoaşte omul, poate fi responsabilă de libertatea mişcării planetare, şi numai după ce, analizând în detaliu consecinţele, arată că ele sunt conforme cu viaţa socială terestră, el pune forţa ca ipoteză – o inventează, cum zice el. Şi totuşi Newton n-a fost niciodată criticat pentru faptele pe care le-a inventat, care există din abundenţă, mai ales în Principii, ci mai ales pentru ipotezele pe care le-a făcut pentru a putea folosi geometria în analiză. De exemplu, pentru ca să justifice universalitatea gravitaţiei Newton a inventat un fapt care în mod vizibil n-are realitate, dar asta nu intră de loc în vederile criticilor ca atare, ci numai ca analogie permisă a cunoaşterii.

Astrologia nu-i stiinţă, pentru că nu există, de exemplu, o teoremă de astrologie care să arate că un anume eveniment din viaţa unui individ urmează cu necesitate logică altui eveniment. Ea se zbate să-şi justifice aserţiuni de acest gen îngrămădind pur şi simplu fapte de ştiinţă popularizată, adică fapte acceptate de comunitatea ştiinţifica, şi raportate într-un fel publicului, spre justificare. Comunitatea ştiinţifică îşi are dubiile ei asupra acelor fapte, exprimate explicit în lucrările ştiinţifice, prin obligaţia academică de a-şi delimita aria studiului, dar ele sunt percepute de public, şi deci de astrologi în mod implicit, ca fapte sigure. O colecţie de asemenea fapte arată ‘cu necesitate’ în vederile astrologilor, că ei au dreptate, însa ei niciodată nu ies din sfera probabilului. Pe de altă parte, fizica (şi toate ştiintele pozitive odată cu ea), procedează, dupa exemplul lui Newton, ca strămoaşa ei, geometria. Dar, pentru expeditivitate, subiectivitatea se încastrează cu ajutorul unui sistem de axiome ce izolează realitatea nedemonstrabilă necesară demonstraţiei logice – aşa-numitele prime principii – de la care apoi se pleacă pe cale logică în demonstraţii, de obicei de natură geometrică, chiar dacă procedura este analitică. Se crede totuşi că acest procedeu al fizicii descrie proprietăţile obiective ale Naturii, ceea ce nu-i totdeauna cazul. Subiectivitatea de fapt n-a fost eliminată ci numai redusă la o convenţie axiomatică.

În Loc de Concluzii

Nu trebuie să negăm realizările umane, pentru că nimic nu se face exclusiv prin şansă: cunoaşterea colectivă este obiectivă şi-şi are scopul sau imanent. Trebuie să avem totdeauna în vedere că orice contează în imaginea generală a lumii, îşi are locul sau în această imagine. Din acest punct de vedere, contradicţiile aparente dispar, şi vedem într-adevăr că “este bine”, aşa cum Dumnezeu a văzut după fiecare pas în Creaţie. Dacă suntem într-adevăr, imaginea lui Dumnezeu pe acest Pământ, aceasta este prima lecţie de învăţat şi aplicat. Nu există alt criteriu de adevăr!

Este foarte lesne să devii astrolog astăzi: cumperi pur şi simplu un program din puzderia oferită pe piaţă, în internet, şi treaba-i ca şi făcută! Nici măcar nu-i necesar să şi ştii ceva despre astrologie ca artă, ci numai să fii hotărât să faci bani oricum; totu-i la locul lui, e necesar numai un manual de utilizare. Şi totuşi, frunzărind prin internet poţi găsi atitudini de-a dreptul violente împotriva astrologiei, ce conduc la dezbateri exaltate. Fapt este ca practica astrologiei se bazează pe o ignoranţă universală ce promovează explicit opinia că ar exista o relaţie ocultă, dincolo de fizică, între poziţiile elementelor cosmice şi viaţa unui individ. Din punct de vedere fizic, asta ar însemna că există mulţimi de indivizi umani care au pur şi simplu aceleaşi caractere: cei ce s-au născut în acelaşi moment de timp. Acum, după cum ne indică observaţia asupra vieţii istorice şi sociale, există într-adevăr tendinţe comune printre indivizii născuţi cam în aceeaşi perioadă de timp. Ar fi astfel natural, şi deci ştiinţific, să se admită că elementele cosmice care determină acea perioadă de timp determină de asemeni viaţa indivizilor născuţi în limitele acelei perioade. N-ar fi aşadar nimic neobişnuit dacă un astrolog şi-ar limita explicatiile cauzale asupra vieţii unui individ la acele elemente cosmice ce determină perioada de timp în care el s-a născut. Dar un astrolog ce se respectă pretinde de obicei mult mai mult, pentru a-şi ridica standardul comercial. Nu este astfel neobişnuit să găseşti astrologi – a devenit chiar o modă – pretinzând că iau în consideraţii pentru predicţie elemente împrumutate, fără nici un discernamânt, direct din reviste de popularizare ştiinţifică, asupra explicaţiei – şi uneori a existenţei – cărora ştiinţa însăşi şi tehnologia au dubii serioase (pulsari, quasari, centrul galaxiei, materia întunecată, etc.). Acest procedeu de a exploata ignoranţa este, mai ales, cel care scoate din sărite majoritatea oamenilor de ştiinţă, când este vorba de astrologie. Nu se are de loc în vedere faptul că ştiinţa este neputincioasă când e vorba să-i arate omului de rând şarlatania, şi ca atare nu se poate ieşi din situaţie atât timp cât banul este un atu în societate. Şi asta mai ales datorită faptului că nu există prea mulţi dintre noi capabili să aprecieze corect ştiinţa însăşi. Noi toţi dorim să ne cunoaştem viitorul, mai ales viitorul individual. Şi oricine dintre noi poate produce banul, pe care să-l cheltuiască aşa cum crede de cuviinţă! Pe de altă parte, în ciuda pretinsei obiectivităţi a ştiinţei, există în ea serioase fisuri ce perpetuează o atare situaţie. Părerea noastră este că analizând şi expunând acele fisuri putem să îndreptăm lucrurile, mai ales în ce priveşte astrologia, care trebuie să-şi aibă locul său printre realizările de seamă speciei umane, şi nu ca acoperire pentru şarlatanie. Eseul de faţă se intenţionează ca o deschidere între fizică şi astrologie. Într-un cuvânt această ştiinţă a viitorului trebuie să prezinte Omul ca centru al universului, dar nu în sensul unui principiu cosmologic (antropic), ci în sensul că Omul este cheie în determinarea influenţelor universale, fiind totodată suma lor şi transformatorul lor. Acest principiu este baza fizicii astrologiei (sau, am putea spune, a unei astrologii fizice).